Motorul mașinii toarce satisfăcut pe drumul sinuos către Mănăstirea Râmeț, pare că spune “iată, în sfârșit un drum liber și bun”! E adevărat că drumul e cam strâmt, iar curbele, deși line, se succed rapid. Nu ai timp să te plictisești, îți țin companie, pe rând, lanurile de floarea soarelui care sorb ultimele raze ale soarelui la asfințit, iarba de un verde fraged, căpițele de fân proaspăt cosit care se înalță jucăușe pe pășuni. Te aștepți să apară oricând cirezile de vaci blazate ce se retrag către casă, le auzi dangănul pierdut pe dealuri, unde miorițele pasc în voie.

 

 

 

 

Odată ce ai pătruns pe poarta lăcașului de cult, îți dai seama că orice ai fi auzit despre Râmeț e prea puțin. Parcă e pierdută undeva, la capătul pământului, pare că nimic nu o poate atinge, așa cum stâncile semețe ale Munțior Trascăului care o păzesc sunt de neclintit, iar cerul de deasupra e de neatins în profunzimea lui. Mănăstirea Râmeț este înconjurată de o pace și un aer atât de curat, e învăluită de o lumină atât de clară că parcă o poți atinge. Este ca și când de aici ar începe și s-ar termina lumea, e parcă totul a rămas suspendat în acel moment de la care au pornit toate, după Cuvânt.

 

 

 

Pășești, cu sfială, de după porți, oare o fi prea târziu, poate deranjez? Nici vorbă călătorule, ești bine venit, plimbă-te liniștit prin curtea bisericii, admiră-ne livada, iată și stupii. Te rog, nu intra în capela din aer liber și ai grijă la meșterii maghiari care refac acoperișul chiliilor, să nu scape ceva pe jos. Poate ești obosit după drum, răcorește-te la izvoarele binefăcătoare. „De unde or avea aproape toți pelerinii bidoane cu ei?”, poți să te întrebi liniștit…

 

 

 

Poposește la biserica veche și  adu-ți aminte de istoria ei deloc liniștită și de faptul că, fără stăruință, chiar și atunci când totul pare pierdut, nimic nu se poate realiza! Poftește în magazinul  cu obiecte bisericești, poți lua acasă o replică a icoanei făcătoare de minuni de la Râmeț- sau nelipsitele iconițe cu Arsenie Boca – Sfântul Ardealului– iar în final poți da un acatist pe care măicuțele de aici îl vor citi cu evlavie. De altfel, Mănăstirea Râmeț este considerat unul dintre cele mai vechi așezăminte ortodoxe monahale din Transilvania, fiind unul dintre cele mai cunoscute din Ardeal.

Sau poate ești doar un turist și atunci te vor impresiona cu siguranță nu doar măreția și frumusețea naturii ci și istoria deosebit de lungă, de tristă și impresionantă, dar care se termină cu bine, a acestui loc.

 

 

Se lasă seara, soarele dispare după turla bisericii în munții semeți din spate, muncitorii s-au oprit din bocănit și își servesc cuminți cina, pelerinii își iau în primire camerele de oaspeți, toaca cheamă la rugăciune credincioșii iar aerul parcă vibrează.

Pornesc din nou la drum, cu un sentiment ciudat, parcă plec de acasă! Cu părere de rău că plec dar cu speranța că voi întoarce și că totul va fi bine! Și știu că o să revin în acest colț de rai așa cum mă întorc acasă de fiecare dată, cu o mare bucurie în suflet și cu recunoștință că mă așteaptă întotdeauna acel ceva bun de care am nevoie!

 

 

Numele mănăstirii provine, potrivit istoricului Nicolae Iorga, de la călugării singuratici care au ctitorit-o, pentru că ”râmeți” înseamnă ”eremiți”, adică pustnici. Nicolae Iorga aprecia că această mănăstire a fost ctitorită în secolul al XV-lea, bazându-se pe o inscripție din piatra de deasupra ușii de intrare în vechea biserică. Însă descoperirile datorate tehnicii mai moderne au permis datarea mănăstirii Râmeț cu un secol mai devreme, în iulie 1377. În timp, biserica ceaa veche a fost reparată și renovată de mai multe ori, fiind zugrăvită în vremea lui Matei Corvin, chiar dacă acesta era catolic. Începând cu anul 1506, Râmeț este luată sub ocrotirea domnului Țării Românești Radu Vodă cel Mare, după ce a primit moșia de la Stremț, sat din apropierea mănăstirii, de la regele Vladislav al II-lea. Mihai Viteazu a contribuit și el la reparația bisericii, însă, mult mai târziu, în anul 1762, mănăstirea Râmeț este bombardată de tunurile habsburgilor. Mănăstirea a fost refăcută, dar după puțin timp, habsburgii se răzbună pe monahii și enoriașii Râmețului, pentru că au sprijinit răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Mănăstirea este  ”vizitată” iar de habsburgii neprietenoși în decembrie 1785, nefiind ocolită nici mănăstirea Geoagiu. În anul 1792, Curtea de la Viena dă un decret prin care se dă voie repararea lăcașului de cult, ”dar numai ca biserică de mir”.

 

Viața monahală se reia abia în 1940, iar în octombrie 1955 Râmeț se transformă din mănăstire de călugări, într-una de maici. Comuniștii au dărâmat biserici și au izgonit din mănăstiri călugări și călugărițe, iar unele lăcașuri de cult au fost desființate. Și maicile de la Râmeț au fost alungate, dar au organizat o secție de producere a covoarelor la Aiud. Povestea adevărată continuă cu revenirea lor la Râmeț, dar pentru a produce covoare pentru că nu aveau voie să facă slujbe sau să reia rânduiala călugarească. Harnicele măicuțe de la Râmeț sunt foarte apreciate în prezent pentru covoarele oltenești și persane pe care le țes manual, pentru broderii și icoane pe lemn pe care le pictează.

În 1972, s-a redeschis mânăstirea, fiind adăugate noi dependințe, iar în 1986 fundația vechii biserici, afectată de revărsările râului Geoagiu, este înălțată cu 2,08 metri. Între 1926 și 1930, lăcașul de cult a stat patru ani îngropat sub aluviuni.

La Mănăstirea Râmeţ este organizat un muzeu unde poți admira cărți vechi, icoane și obiecte de cult. Poți vedea aici o bucățică din piatra din Sfânta Golgota, adusă din Ierusalim, o piatră cu rugul Maicii Domnului de la Muntele Sinai, dar şi obiecte de îmbrăcăminte specifice portului popular din regiune.