Unul dintre sfaturile de care ar fi bine să ții cont în călătoriile tale este să alegi, pe cât posibil, restaurantele care nu sunt în „buricul târgului”, în apropierea obiectivelor turistice sau pe chei, în port, dacă acesta există. De regulă, aceste restaurante sunt și cele mai scumpe și au și servicii mai proaste, iar patronii știu că turiștii nu se mai întorc la ei. Cel mai sigur este să mergi pe mâna localnicilor, să-i întrebi pe ei unde mănâncă atunci când ies în oraș să ia masa sau să sărbătorească ceva. Locul unde se simt ei cel mai bine, unde mănâncă cel mai bine și nu sunt prețuri „pentru turiști”…
Cine a ajuns vara, la ora prânzului în Bari, regiunea Apulia, Italia, și a vrut să mănânce ceva, orice în afară de o felie de pizza sau un sanviș, s-a convins că nu are prea multe opțiuni. Orașul pare părăsit până către apus. Atunci, toată suflarea se îndreaptă către faleză, Lungomare di Bari, pe care o „ocupă” cu mic cu mare până târziu în noapte. Către amurg, centrul istoric al Bari se animă, restaurantele, barurile și pizeriile își deschid generoase porțile și te ademenesc cu tot felul de bucate și arome. La timp pentru a te salva de la moarte prin inaniție… 🙂
Dar pofteam la altceva decât pizza, am vrut ceva de-al locului, tradițional. Și, îndrumați de un italian bătrân, am ajuns la un soi de restaurant care servea doar meniul zilei. Înainte de a ne ghida către acest restaurant…bătrânul, cu alură de marinar și o înfățișare de gurmand fără scăpare, s-a pus de acord cu membrii grupului său care picoteau și ei pe scaunele scoase în fața casei…Acolo trebuie să se ducă!
Odată ajunși, după ce am colindat pe străduțele pietonale, am constatat că localul arăta ca un soi de tavernă grecească, era într-un beci cu pereții capitonați din piatră, cu un bar deschis în spate, către bucătărie. Nu era chiar cel mai luxos local din Bari, dar era în centrul istoric, la câțiva pași de mare. Fețele de masă erau în pătrățele, lumina era destul de difuză și tot felul de plase, pești și fructe de mare erau agățate pe pereți, pentru impresia artistică. Plus că era destul de întunecos până te obișnuiai cu lumina chioară, iar patronul era un domn cărunt cu o față neînduplecată. „Nu avem un meniu, servim doar ce scrie pe tablă (agățată pe perete-n.red.): felul întâi, felul doi și, la desert, fructe. Plus un pahar din vinul casei și apă. Altceva nu avem”. Și ridică din umeri, apoi spune: „Puteți pleca dacă…”și apoi se uită la noi curios și scrutător. Parcă abia aștepta să spunem ceva. Orice. Eram primii clienți și pentru el urma o seară lungă. Deja nu părea că are răbdare.
Oops! Unde am ajuns oare? Suntem cumva într-un remake al celebrului serial de comedie Seinfeld, episodul “Nazistul cu supa”? Pentru cei care nu au văzut Seinfeld, cel numit “Nazistul cu supa” era un bucătar foarte apreciat, care pur și simplu își teroriza clienții deveniți dependenți de supa pe care doar el știa să o facă așa. Stăteau la coadă la supă, dar dacă spuneau ceva care nu-i plăcea bucătarului sau se uitau urât, se puteau trezi că sunt dați afară, fără să pună limba pe supă, bineînțeles. Și nici nu mai erau serviți vreodată…
Meniu tradițional în Bari. Revenim la patronul nostru. Se aștepta să ne ridicăm și să plecăm, tocmai aceasta făcuse un cuplu de turiști francezi. Cei doi erau nemulțumiți de meniul unic al zilei și ne-au părăsit fără să se uite prea mult în urmă. Plecaseră pufnind și aproape trântind ușa, iar patronul nostru, cel care le-a arătat ușa, era vădit iritat. Localul însă se aglomera rapid, nici nu era greu, căci era micuț și grupuri de turiști și localnici îi tot dădeau târcoale. Așa că, după ce am aflat meniul zilei, platou cu prosciutto și mozzarella, salată, un fel cu paste și calmari, scoici și creveți sau, după plac, fusilli cu brânză, plus o porție de fructe de mare, ne-am hotărât să rămânem. Suna bine și ne era o foame de lup.
Și, până la urmă nu ne-a părut rău, totul a fost bun, mostre delicioase ale bucătăriei tipice din regiunea Apulia. Iar atmosfera, deși nu cea mai rafinată, a fost cu siguranță una autentică. E clar că nu fițele sau manierele stilate i-au asigurat Antica Osteria Paglionico o tradiție de peste 140 de ani și o clientelă fidelă dispusă să o recomande și altora. Pe măsură ce trecea timpul, fața proprietarului care-și conducea restaurantul cu mână de fier, implicându-se în tot și toate, se destindea și ne-a arătat că știe chiar să și zâmbească.
Asta de cum i-am lăudat, cu sinceritate, bucatele. Fața i s-a transformat instantaneu într-un emoticon zâmbăreț uriaș. Înseninat brusc, ne-a mulțumit și chiar părea emoționat. Apoi ne-a spus că devine fericit atunci când are clienții mulțumiți. Sună ca în teorie, știu, dar cel pe care l-am numit după personajul din Seinfeld chiar își dorea clienți mulțumiți. Fericit că e apreciat, a devenit generos, ne-a oferit din partea casei un desert delicios, un fel de cornet de înghețată făcu în casă care pur și simplu ți se topea în gură. L-am savurat cu mare plăcere și abia am observat două siluete cunoscute. Cuplul de francezi s-a întors “cu coada între picioare” în restaurant, după ceva vreme de căutări, probabil ghidați înapoi pe străduțele alambicate din Bari vecchia tot de către localnici. Ce credeți, au mai găsit loc, au mai fost primiți?
Eu zic că au avut noroc cu noi, au fost întâmpinați cu zâmbetul pe buze de către patron, care le-a oferit singurul său meniu, delicios.
Sper că ți-a plăcut acest material și/sau ți-a fost de folos.Te aștept pe Facebook, dă Like &Share ori de câte ori ți-a plăcut un articol sau o fotografie! ?
Visează, iubește, călătorește! Drum bun!
