Pe drumul din Sinaia către Cota 1400 poți avea parte de întâlniri neașteptate, este un adevăr știut de toată suflarea care se teme de urși și de toți șoferii care detestă, cum altfel, gropile.
Apoi, te mai poți intersecta și cu bicicliștii montani, care-ți pot apărea în față din pădure, tăind în viteză drumul, plini de noroi și concentrați la traseul mountain bike abrupt și solicitant care o taie prin munți, prin pădurile de conifere și foioase și interesectează șoseaua.



Cum despre întâlnirea cu urșii nu vreau să vă povestesc nici acum și nici pe viitor, dar poate că este momentul să-mi amintesc că am avut ocazia să o cunosc pe cea care, în mod tradițional, cum s-ar spune, are în sarcină păcălirea lui Moș Martin. Nu știu dacă acesta din urmă era sau nu prin zonă, dacă-și plângea în labe de ciudă, dacă îi era foame sau îi lipsea ceva, dar se vedea că vulpea mea pur și simplu avea chef să aibă companie și să fie și admirată pe deasupra. Această pată de culoare blănoasă cu niște ochi foarte sugestivi și ceva curaj și răbdare încât să stea zeci de minute la ședințe foto, fără să vrea nimic în schimb, părea că vrea să ne spună ceva, așteptându-mă și un pic mai jos și așezându-se chiar în fața mașinii.




O fi cumva mesajul să avem mai multă grijă de natură, de floră și de faună? Sau poate că e vorba strict de rezervația naturală din care face parte locul, tot mai exploatat din punct de vedere turistic, unde se afla vulpița? Sau, din contra, putem vorbi de o familie prea numeroasă de roșcate și de o recoltă prea slabă? Nu știu exact ce era în mintea sa, voi ce credeți?



P.S. Pot să vă spun că, la plecare, vulpița era tot în zonă, dar coborâse de pe soclul ei și stătea fix în mijlocul drumului câteva zeci de metri mai jos față de întălnirea inițială, lăsându-se ademenită doar cu ceva de-ale gurii. Poate că nu e bine să ne lăsăm păcăliți de o asemenea mutriță ascuțită, nu ar fi bine să se învețe cu biscuiți su ciocolată…





