Despre Maramureș și impresiile pe care mi le-a lăsat la revederea de 20 de ani. Am revenit, după aproape 20 de ani în Maramureș, cu marea bucurie a regăsirii dar și cu o oarecare neliniște legată de ceea ce voi găsi nou în această provincie istorică. Aici, „unde se pune harta României în cui” am găsit atunci acele dovezi ale datinilor nealterate ale locului, care individualizează Maramureșul istoric.
Am întâlnit acum aproape două decenii localnici în costume populare pe străzi și pe ulițe, iar casele bătrânești din lemn cu acoperișuri din șindrilă erau mândria familiei. Porțile maramureșene mi s-au deschis primitoare în față, lăsându-mă să pășesc în bătăturile pline de flori, în care erau “parcate” căruțe. Gazde zâmbitoare m-au servit cu atât de multe plăcinte cu brânză și gogoși-langoși- că mult timp după acea călătorie nu am mai vrut să mai aud de ele. Am dormit în camere în care pereții erau tapițați cu scoarțe-carpete-țesute de bunici și mătuși în serile lungi de iarnă, privind la lavițele acoperite cu cergi grele din lână. Patul, doldora de perne mari și mici, concura ca dimensiuni cu lada de zestre. Covoarele de pe pereți îți luau ochii cu motivele florale, cu bujori, trandafiri și garoafe.. Dimineața, soarele trecea cu greu de perdelele dantelate, prin geamurile cât un ochi neclar… de apă.
Și nu, nu am dormit într-o cameră de muzeu, rece și lipsită de viață, ci în pensiuni din Ieud și din Valea Izei.
Impresii „calde”, dar la rece, din Maramureș. Acum, cred că intuiți deja răspunsul a ceea ce am găsit în Maramureș. Casele masive, făcute să iasă în evidență, înlocuiesc porțile de lemn, la capitolul mărime și importanța în comunitate. Porțile de lemn maramureșene erau odinioară un simbol, un indicator, al apartenenței la o clasă socială mai înstărită a stăpânului. Vestea bună e că deși sunt destul de rare, case vechi din lemn au rămas în picioare, prin cine știe ce intervenție divină.
Iar măiestritele porți maramureșene, tot mai greu de găsit, sunt tot așa de mândre, sculptate cu motivele veșniciei, ale credinței, bucuriei de a trăi… Deși și-au făcut loc și modele mai noi de porți din lemn, mai lucioase și cu motive adaptate vremurilor, tot mai dese fiind porțile grele din fier forjat. Au rămas neschimbate drumurile șerpuite printre dealuri, care trec pe lângă case bătrânești cu acoperișul țuguiat și geamuri mici, cât o față de copil…Unele căsuțe vechi au „atașate” antene parabolice, semn că sunt locuite, dar prea multe par părăsite!
Și bisericile vechi din lemn, introduse sau nu în patrimoniul UNESCO, își duc, tăcute, crucea.
O liniște cât cerul de adâncă m-a învăluit pe fânețe și pe văi, pe dealurile scormonite turmele de oițe. Am ajuns aici, pe Valea Izei, căci despre ea e vorba, în căutarea bisericii din lemn Sf. Cuvioasa Paraschiva din Poienile Izei, introduse în patrimoniul UNESCO. Am mers pe un drum desfundat de țară, folosit mai ales de căruțe și tractoare. Aici am găsit imaginile acelea bucolice cu care se promovează Maramureșul. Cu dealuri, văi, livezi, pășuni, oițe, căpițe păzite toate de un cer blând și turle de biserici. Și de această dată, GPS a ales calea cea bună, chiar dacă drumul cel mai scurt nu era cel mai lin și confortabil. Și da, în Maramureș se ajunge greu din București, din sudul țării și cu autoturismul și cu trenul, iar drumurile locale nu sunt nici ele în cele mai bune condiții. Acum, mă întrebați probabil dacă a meritat să revin și dacă o voi mai face.
Despre Maramureșul de azi. Am reușit să trec pe sub porțile maramureșene din lemn de stejar în satele acestea care par uitate de lume de pe Valea Izei. Trecând, am încercat să las în urmă toate gândurile rele despre efectele lipsei de strategii în turism, despre haosul în construcții și lipsa unei viziuni a autorităților locale și centrale în a conserva și promova tradițiile. Mi-am deschis inima și am văzut pe Valea Izei frumusețea peisajelor și oamenii cu zâmbetul pe buze. Și atunci, când și când, am întâlnit și porțile în care dalta a imortalizat funii (simbolul legăturii dintre cer și pământ), soarele (care ne dă energia vieții), stelele, brazii, colacii, florile câmpului.
Și le-am răspuns oamenilor care munceau prin grădini, fânețe, prin curți, care s-au oprit să-mi dea binețe pentru că așa simt ei că trebuie să facă. Acești oameni probabil ți-ar da tot ce au mai bun dacă le-ai cere găzduire. Cred că Valea Izei este unul dintre locurile perfecte dacă ai venit în Maramureș căutând simplitatea acelei vieți în care natura, anotimpurile, tradițiile și credința dictau cursul vieții de zi cu zi a oamenilor. Sigur mai sunt și alte locuri!
Maramureșul a rămas, ca și acum două decenii, sinonim cu tradițiile. Dar dacă vrei să mai întâlnești acel tărâm al obiceiurilor vechi, alege drumurile mai puțin bătute, vizitează-l pe vreme de târguri și festivaluri populare și încearcă să cunoști oameni simpli și pe meșterii bătrâni. Peisajele pitorești sunt oricum acolo, la locul lor, te vor încânta oricum, indiferent de anotimp. Cu bune și cu rele, Maramureșul are farmec iar atracțiile sale sunt unice, sunt de văzut măcar o dată într-o viață de român!
Sper că ți-a plăcut și acest articol și că te-a inspirat ! Intră în povestea noastră, vino cu noi pe Facebook !și pe Instagram! Îți mulțumim pentru Like și Share, așa ne arăți că apreciezi ceea ce facem din pasiune ?!
#consilierturism #triptips #sfaturidecalatorie #inspiratie #travel #travelblogger #romania #maramures
Visează, iubește, călătorește! ® Drum bun!
Confirmări/Notificări