Salina Turda, comoara regăsită din inima pământului

Când spui “Salina” nu îți inchipui un munte de sare, fină sau grunjoasă, pregătită să o pui în mâncare? Vizualizează apoi cele trei degete “mușcând” din muntele de sare albă, care, jucăușe, presară apoi praful în bucatele pe care le înnobilează, dându-le gustul desăvârșit!

Sarea noastră atât de banală astăzi era atât de prețioasă că era exploatată și cărată mii de kilometri de romani. În epoca medievală, sarea era subiect de mare privilegiu, iar dreptul de exploatare era oferit după ce se prestau servicii consistente. Cererea pentru sare nu se epuiza și nici nu se va satura niciodată, cu toate avertizările medicilor privind consumul excesiv. Așadar, sarea era o sursă sigură de venit, iar ocnele din Transilvania au făcut parte din trezoreria imperiului habsburgic.

   

Astăzi, vechii stăpâni vin aici în vizită și citesc crâmpeie din istoria lor opresivă și sângeroasă chiar de pe pereții de sare ai salinelor transilvane. Am văzut și Salina Praid și Salina Turda, dar desi mai mică, m-a impresionat mai mult cea de la Turda. Este impecabil modernizată și amenajată la îndrumarea unor arhitecți pricepuți, place ochiului și sufletului, pentru că este primitoare, până la familiaritate, cu vizitatorii.

Salina Turda are două intrări, una din oraș, în Cartierul Turda Nouă (pe Str. Salinelor nr. 54B),  alta de pe dealul ce înconjoară urbea, lângă Ștrandul Durgău. Un tunel lung de aproape un kilometru face legătura dintre cele două intrări în Salină, te poți plimba prin el.

Intrarea de lângă ștrand ( pe Aleea Durgăului) nu e spectaculoasă, calci pe niște scări vechi acoperite cu un strat gosier de sare ășor umezită de apă. “Podeaua” e bătută de pașii miilor de vizitatori, pereții sunt șlefuiți de dalte, e o atmosferă ușor lăptoasă. Cobori cu grijă să nu aluneci, dar e doar o iluzie, nu se va întâmpla aceasta dacă ești cât de cât cu picioarele pe pământ. Apoi, ești surprins, începe spectacolul. Intri într-un un lift rapid, panoramic, și sub el crește hăul de zeci de metri, iar jos, printre țipetele copiilor de la locul de joacă, distingi mese de tenis, un mic amfiteatru pentru spectacole, popice.

O roată imensă de carusel și ceva ce seamăna a bar completează acest tablou neașteptat din „măruntaiele” pământului. Dar e doar o iluzie, mâncatul și băutul sunt strict interzise în Salina Turda, e doar un chioșc cu suveniruri (cam sărăcăcioase). Te afli în mina Rudolf, adâncă de 42 metri, lată de 50 şi lungă de 80 metri, ultimul loc în care sarea a fost exploatată la Turda.  Aici se află un lift rapid, dar poți ajunge la vatra minei și cu ajutorul celor 172, de trepte, coborând 13 „etaje”. La fiecare pod de odihnă este marcat în perete anul în care a fost exploatat nivelul respectiv… Oare cât ținea pauza ocnașilor, la ce se gândeau aceștia când extrăgeau sare?

Zărești și două scări de lemn care te pot scuti de o așteptare prelungită când e aglomerație. Salina Turda este intens vizitată de când faima sa s-a dus peste hotare, plus că mai faci și ceva mișcare. Dar sus, aproape de tavanul minei Rudolf, aproape că poi să atingi plafonul din sare pură, vezi micile stalactite care se formează cu mare răbdare din prețiosul mineral. Cresc cu doi milimetri pe an și pot ajunge la maxim trei metri… Și apoi observi că pasajele sunt susținute de bârne de lemn înfipte în pereții laterali ai muntelui de sare. Ai de aici o mină unică la picioare!

Scara Bogaţilor era calea de acces spre minele Terezia şi Rudolf înainte de finalizarea lucrărilor la galeria de transport. Privește și aici urmele muncii migăloase a tăietorilor de sare care au trudit aici nesperând probabil să devină vreodată avuți.

Mai jos, după prima coborâre, este o altă grotă, Mina Terezia. Mina Terezia are o formă conică, de 90 de metri înălțime şi 87 m diametru, iar adâncimea de la gura puţurilor până la baza minei este de 112 m. La baza sa este un mic lac subteran pe care poate nu te-ai fi așteptat să-l găsești aici. Lacul subteran, pe care se află o insulă formată din sarea reziduală depozitată aici după anul 1880, când exploatarea sării în această cameră a fost sistată, are între 0,5 şi opt metri adâncime.

Dar mai surpinzătoare sunt bărcuțele pe care le poți închiria. Te poți plimba agale cu bărcuța cu vâsle pe micul lac, ocolind pontoanele din lemn de brad. De ce de brad? E cel mai rezistent la sare, mai rezistent decât fierul, bineînțeles! Plimbarea cu barca la sute de metri sub pământ e o experiență WOW, merită toți banii.  De jos, din barcă, parcă asupra ta se prăvălește un munte de sare, din stalactite îți mai picură în creștet câte un strop de apă, luminile se joacă cu umbrele. E romantic. Iar tu te simți mic și poate mai fericit că ai ajuns într-un loc atât de deosebit. Toată Salina Turda are o temperatură constantă, de 11-12 grade Celsius, iar acest microclimat și factorii sanogeni permit aplicarea unor terapii recuperatorii  pentru afecțiuni din sfera ORL

Exploatarea sistematică a sării la Turda a început probabil în perioada ocupaţiei romane în Dacia. Primul document care atestă legătura cu sarea a orașului Turda este emis de cancelaria maghiară în anul 1075, când este menţionată vama ocnelor de sare “la cetatea ce se cheamă Turda… în locul ce se cheamă în ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus”. Turda, ca cetate regală, ar fi putut avea rolul de a apăra salinele din apropiere. Ocna de la Turda este amintită documentar la 1 mai 1271, atunci când s-a dăruit capitlului din Transilvania “ocna de sare de la Turda”.

După o perioadă de avânt, cuprinsă între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea, urmează o perioadă de scădere a ritmului de dezvoltare a producţiei miniere în Transilvania. În 1552 inspectorii casei regale întocmesc un raport în care ocna de la Turda este declarată ca fiind cea mai importantă din Transilvania.

Odată cu intrarea în administraţia directă a puterii imperiale habsburgice, sunt deschise alte mine noi în regiune.

Salina de la Turda începe să decadă după 1840, din cauza concurenţei tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureș, până când a ajuns să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia din urmă.

Până în 1862, sarea se extrăgea la Turda din trei puţuri vechi, “Iosif”, “Terezia” şi “Anton”, unde extracţia a atins adâncimea de 108 m, fiind sistată din cauza conţinutului ridicat de argilă. Pentru a uşura transportul pe drumul abrupt şi a micşora cheltuielile legate de acesta, în 1853 s-a hotărât construirea unei galerii de transport pornind de la Turda Nouă. Această galerie, denumită “Franz Iosif”, a atins în 1871 lungimea de 780 m, ea fiind prelungită până la sfârşitul secolului cu încă 137 m. Concomitent cu săparea galeriei de transport a fost modernizat puţul “Terezia”, prin completarea lui cu două camere laterale “Rudolf” şi “Ghizela”, extracţia fiind concentrată în mina “Rudolf”.

După primul război mondial, exploatarea sării devine monopol de stat, dar asta nu împiedică declinul activităţii, care a culminat cu închiderea minei, în 1932.

În 1992,  salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, iar primii 526 m ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi. Salina Turda fost modernizată cu fonduri eropene și a fost redeschisă în ianuarie 2010.