Ascuns între dealuri cuminți și despărțit de lume de un drum șerpuitor care pare că a fost construit special să te ducă înapoi în timp și să te lase acolo o vreme, Viscri te așteaptă liniștit și modest de parcă nu ar fi unul dintre cele mai celebre sate din România.

Viscri are un CV lung, fiind legat pentru vecie de sașii din Renania care au ajuns pe aceste meleaguri încurajați de regii Ungariei să colonizeze estul Transilvaniei, începând cu secolul al XIII-lea. S-au stabilit în zona subcarpatică a Transilvaniei în principal meșteșugari, fermieri și comercianții sași atrași de privilegiile speciale acordate de către regalitatea maghiară, în special în perioada care a precedat crearea Imperiului Austro-Ungar. Sașii din Transilvania au reușit să-și păstreze limba și obiceiurile intacte de-a lungul secolelor, rezistând influențelor românilor și a maghiarilor și ținând piept, prin fortificațiile realizate, și atacurilor nemiloase ale turcilor și tătarilor. Au fost sute de astfel de sate și biserici fortificate în toată regiunea, ridicate de coloniștii germani atrași aici de promisiunea unei vieți noi la marginea unui imperiu, ale cărei granițe au fost obligați să le apere de atacurile barbarilor. Șapte astfel de sate care încă mai spun poveștile adevărate ale locului și ale comunităților care au trăit aici, respectiv Biertan, Câlnic, Prejmer, Viscri, Dârjiu, Valea Viilor și Saschiz au fost incluse în patrimoniul mondial al UNESCO din anul 1999.

Așadar, Viscri poate fi mându pe bună dreptate: e pe lista patrimoniului UNESCO, este recomandat în ghiduri turistice internaționale celebre precum Routard și lonelyplanet.com, are parte de dragostea unui prinț moștenitor, cel al Coroanei regale britanice, care a cumpărat o casă veche aici, iar o fundație înființată îi renovează casele vechi.

Acestea fiind spuse, m-aș fi așteptat să găsesc mai multă viață, mai multă animație în acest sat cu 500 de locuitori,  nu mai contează că nici 20 dintre aceștia sunt sași… Dar m-a întâmpinat un sat aproape pustiu. Așadar, Viscri era doar pentru mine :).

Din Bunești, după un drum plin de gropi, gropițe, băltoace și podețe rupte, printr-o pustietate deluroasă în care nici huhurezii nu par că se înghesuie, am găsit Viscri, cel care l-a fermecat pe prințul Charles, (aproape) pustiu. La orele amiezii, frumușelul sat părea că e “deschis” doar pentru mine, numai că ulițele sale largi, curate și spălate de ploaie nu păreau însuflețite decât de culorile vii, proaspete, ale caselor vechi și ochioase. M-am plimbat așadar admirând casele saxonilor aliniate cuminți, spoite în culori vii și vesele, cu obloanele de lemn trase la ferestre sau cu mândre perdele dantelate la vedere. Pe ulițe, nu tu cirezi de vaci, turme de miei, nici măcar motoare de tractoare sau tradiționalele cotcodăcituri sau lătrături nu se auzeau. Doar doi cai frumoși și un ciobănesc credincios.

Drumul pavat cu pietre de râu mă duce din casă în casă, una mai veche și mai mândră decât cealaltă, fiecare cu propriile porți și ziduri înalte „de apărare”. Apoi apare celebrul atelier de șosete și papuci de pâslă, singurul indiciu palpabil că cineva, totuși, trăiește în Viscri și că meșterește ceva frumos. Papucii și șosetele din Viscri au istoria lor, iar mica afacere pornită de o familie de nemți din dorința de a-i ajuta pe localnici să facă sărăcia mai puțin apăsătoare a dus și faima locului peste hotare și sper că are și vânzări bune pe internet.

Nu poposesc în fața “tarabei” cu șosete, chiar dacă știu că iarna ve veni oricum, mă atrage Biserica Albă, Weisskirch, cea care a dat și numele satului, Viscri.

Mica biserică e păzită de două ziduri solide ( cel de-al doilea fiind ridicat în secolul al XVIII-lea), două turnuri de apărare și două bastioane, plus, la poartă, un turn ceva mai solid. Lăcașul de cult e foarte vechi, secuii au ridicat o capelă în secolul al XI-lea, ulterior aceasta fiind preluată de sași (în secolul XIII) care au lărgit-o și fortificat-o în secolul al XV-lea.

Acum, în  bastionul de lângă intrarea în cetatea Viscri e amenajat și un mic muzeu, unde sunt expuse tot felul de obiecte menite să țină vie amintirea sașilor. Poți admira aici costume tradiționale, războaie de ţesut și alte obiecte de tors lână, lăzi de zestre, lenjerii, vase de ceramică, monede şi bancnote vechi.

Mi-au atras atenția nişte obiecte din lemn numite „semnele împăcării” și regulile locului care explică multe din reușitele comunităților germane, care se supuneau regulilor…străzii, mai corect a așa numitei vecinătăți. Toate familiile de pe o stradă făceau parte dintr-o vecinătate, care avea un rol asemănător cu cel al unei asociaţii de ajutor reciproc și era condusă de un șef numit “părintele vecinătăţii”. Acesta era responsabil cu planificarea, organizarea şi supravegherea lucrărilor obligatorii pentru bunul mers al vecinătății, inclusiv a muncii voluntare pentru biserică şi cimitir.

Exista și o “ladă a vecinătăţii”, unde se păstrau documentele scrise, evidenţa membrilor şi a lucrărilor efectuate de aceştia de-a lungul anului și se aplicau și amenzi celor care chiuleau de la activitățile obligatorii. Interesant mod de a cultiva spiritul civic, nu? Apoi existau și semnele vecinătăţii, confecționate din lemn, prin care se transmitea o veste, odată cu informaţia verbală. Interesantă mi s-a părut și tradiția “zilei împăcării”, din marţea dinaintea Paştilor, când avea loc reconcilierea vecinilor. Atunci, toți cei cu absenţe de la muncile obştei (sau chiar de la vreo înmormântare) își plăteau amenzile stabilite, apoi se  încheia raportul de gestiune și se trecea la planificarea muncilor comune pentru anul viitor. Astfel se dezvolta și se închega comunitatea locală, așa s-au realizat și lucrările la biserica în care toți se refugiau când dădeau năvală turcii sau tătarii…

Legat de aceasta e și „turnul slăninei”, care juca rolul de depozit pentru zilele grele de asediu și de frigider pentru cele mai călduroase. Mi-a plăcut bisericuța evanghelică de la Viscri, modestă și liniștită, cu pereții săi albi și podeaua “elastică” din lemn, care scârțâia din toate încheieturile. Zidurile de apărare ale bisericii din Viscri, prevăzute cu orificii de tragere, nu fac decât să-ți dea un mic indiciu a cât de grea și de nesigură era lumea acum câteva sute de ani. Acum, Viscri e încremenit în timp, dar în acea versiune idilică a sa, în care nimic rău nu se mai poate întâmpla, atât timp cât oamenii au grijă de locuri deosebite ca acesta.

Nu-i nimic spectaculos la Viscri, doar satul în sine și tradițiile sale, aerul curat și, mai ales, senzația aceea aproape palpabilă că timpul a încremenit. Viscri e doar unul din acele locuri care încă mai există în România și unde poți să te refugiezi în mijlocul naturii, pentru câteva zile, dacă vrei liniște și pace. Viscri nu e un loc pentru cei care caută senzaționalul, căci acesta nu există aici în mod normal. Cine vrea știri, fotografii sau experiențe senzaționale nu le va găsi în Viscri decât dacă le provoacă vreun membru al familiei regale :). Găsești însă ceea ce cauți dacă apreciezi stilul de viață simplu, vechile tradiții și obiceiuri (săsești în cazul de față, chiar dacă nu cred să fie mai mult de patru-cinci familii rămase în sat) și vrei o atmosferă romantică.

Și când te gândești că acest loc minunat e la numai 78 de km de Brașov sau la 43 de km de Sighișoara! Nu-l ocoliți!